2014 – Anul aparențelor

 

Iată că a trecut și anul 2014, un an care, la nivel personal-profesional, s-a dovedit a fi fost agresiv și coroziv vis-a-vis de viziunea mea asupra societății. Nu ar trebui să mă plâng, am spus întotdeauna că a înțelege lumea în care trăiesc este unul dintre scopurile mele principale, însă pe măsură ce faptele s-au derulat nu m-am putut opri în a constata cât de superficială este prezentarea lor și prin urmare, în loc să mă bucur de ”victorii” m-am trezit în opoziție față de toate temele principale. Nu mă văd renunțând la dorința de a mă implica activ, indiferent dacă voi fi considerat tipicar, manierist, arțăgos sau chiar ”de cealălaltă parte”. Să o luăm însă pe rând …

 

Afacerea Microsoft  - marea curățenie în industria IT ! Oare ? Avem o personalitate a industriei acuzată de o prostească evaziune fiscală, nu de dare de mită cu toate că, logic, numai acesta ar fi putut fi scopul sumelor respective. Până în urmă cu un an în Siveco a existat un fond de investiții ca acționar relevant ori , conform obiceiului, acesta ar fi trebuit să aibă oameni proprii în zona financiară a companiei așadar sumele respective cu greu ar fi putut fi scoase fără acceptul fondului. Avem deci încă a afla dacă este vorba de delapidare (banii spălați au fost folosiți in interes personal) sau de dare de mită. În cazul dării de mită Siveco ar deveni, ca persoană juridică, responsabilă penal cu consecințe care pot merge până la desfințarea acesteia. Tot ”pe persoană fizică” au fost arestate căteva nume spectaculoase însă iarăși lipsește ceva … Dacă acei funcționari publici care au semnat pe hârtia care a materializat abuzul miniștrilor au fost forțați să o facă atunci pentru fiecare ministru mai trebuie să existe o acuzație de șantaj sau ceva asemănator, dacă nu, atunci ar trebui să existe o acuzație de complicitate pentru respectivii angajați guvernamentali (cea ce ar duce instant la blocarea activității ministerelor). Mai departe, Microsoft nu vinde în rate – cel puțin ultimul contract a fost finanțat de către o mare bancă românească. Însă nu au fost cesionate facturile D-Con ci însuși contractul, respectiva bancă urmărind activ încasarea plăților cea ce este atipic pentru un contract de factoring. Dacă scandalul nu ar fi întărziat un an de la sesizarea publică a parchetului probabil că respectiva bancă ar fi trebui să provizioneze 40 milioane euro ca acoperire a riscului anulării contractului, iată însă că au avut noroc. Ar mai rămâne de stabilit cât dintre beneficiile afacerii au ajuns la D-Con și cât către respectiva bancă și dacă nu cumva aceasta a finanțat în contrapartidă alte e-afaceri. În mod ciudat se folosește numele de ”afacere Microsoft” atât timp cât acestă companie nu este acuzată de nimic. Nu am auzit ca cineva să susțină că, în competiția internă Microsoft dintre large account reselleri - cei care ar fi putut semna contractul guvernamental - a fost favorizată D-Con. Cum nu mă pot opri să-mi pun aceste întrebări sunt nevoit să le caut și răspunsuri …. Răspunsuri care nu sunt adevăruri ci scenarii și presupuneri … și toate duc la ipoteza că se încearcă decapitarea cu menținerea în viață a corpului. Că se întâmplă pentru că avem nevoie de aceste companii pentru a susține în continuare proiectele începute și activitatea economică românească sau doar pentru un transplant de cap este o ghicitoare la care nu am răspuns dar a cărei existență mă face sceptic față de fenomenul justiției oarbă și deslănțuită.

Legea securității cibernetice mi-a arătat cât de imatură este societatea românească în toate componentele ei. Nu cred că, spre deosebire de salturile tehnologice, în materie de democrație pot fi sărite etape. Ca societate învățăm durabil nu din cărți ci din experiențele noastre istorice. În loc de etapa conștientizării individuale a răspunderii naturale față de efectele prezenței noastre online care ar fi însemnat o legislație dedicată  - de la cyber bullying până la atacuri cibernetice – ce ar fi conținut atât definirea termenului cât și sancțiuni în cazul apariției lui, noi am sărit direct la o tranzacție socială prin care cei care colaborează în anumiți parametrii sunt scutiți de răspundere. Tranzacție respinsă firesc de public care încă nu înțelege care-i este răspunderea. Dar până la public trebuie să observăm că mediul guvernamental a ales să nu se implice în redactarea textului, atât ca o fugă de răspundere cât și ca o dorință de a nu începe un nou scandal cu Băsescu prinzând serviciile la mijloc. Acesta este unul dintre cazurile în care fostul președinte ar fi putut să rateze oportunitatea de a se manifesta ca mare șef al apărării patriei în favoarea unui mecanism funcțional democratic. Pe scurt, guvernul a înghițit gălușca asumându-și proiectul de lege cu mângâierea că va fi dezbătut în parlament. Însă parlamentarii noștrii se pare că s-au împăcat cu ideea că nu sunt capabili să poarte o dezbatere fără izbugniri populisto-demagogice și, decât să altereze textul dincolo de necesar în scopuri politicianiste, au preferat politica struțului in Camera Deputaților prin adoptarea tacită. Trebuie remarcată însă discutarea textului în două comisii – apărare și IT – moment în care s-a exprimat o frumoasă paletă de reprezentanți ai societății civile, au fost propuse amendamente (fără legătură cu cererile invitaților) și aprobate aproape toate de către cei 27 de deputați. În Senat, camera decizională,  s-a mers la o singură comisie – cea de apărare – cu toate că partea de IT ține de comisia economică. De ce cei 11 membrii ai comisiei de apărare, în anonimat pentru că pozițiile individuale nu sunt publicate, au propus numai amendamente bazate pe ideile altora nu vom ști până nu-i vom întreba (mare păcat că noi nu avem obiceiul de a-i scrie alesului nostru uninominal). Cine știe, și-or fi zis că ei se ocupă cu apărarea, nu cu drepturile civile … apoi s-a votat în unanimitate în plen. La Senat nu este clar dacă au mai fost invitați externi, din mediu economic și zona de libertăți. Apoi, apoteotic, deputații PNL (incluzând și membri ai comisiilor care au avut posibilitatea dar nu au depus amendamente) au atacat legea Senatului la CC într-un virulent document în care sunt introduse cât mai multe argumente, unele destul de populiste – semn că armistițiul s-a încheiat.

După lunga expunere de mai sus ar trebui, nu-i așa, să-mi exprim o părere personală … Aș spune că proiectul de lege a fost scris maximal, ca bază pentru o negociere la care nu s-a prezentat cealălaltă parte. Singura poziționare adversă ce va rămâne în arhive este cea a deputatului PNL Iane care a contestat frontal rolul SRI de leader al sistemului de securitate cibernetică. O poziționare bravă dar fără șanse, ar fi putut ști că subiectul a fost tranșat în CSAT în urmă cu 3 ani în cadrul strategiei de securitate cibernetică. Pe un subiect tangențial acestuia experiența mea personală este că se poate discuta cu SRI, se pot aduce argumente, se pot analiza de bună credință și nu este obligatoriu ca propunerea lor să fie implementată. Așadar nu pot găsi o explicație a traiectoriei parlamentare decât într-un mix de entuziasm patriotic (și-au jertfit parlamentarii imaginea pentru securitatea țării) și teamă individuală autoindusă, teamă pe care o consider încă o expresie a vulnerabilitații societății noastre dată de calitatea penală a unora dintre aleșii noștri. M-au deranjat deci lipsa de coloană vertebrală a MSI, lipsa de profesionalism a societății civile care nu și-a ales deloc bine momentul făcând show dar lipsind din camera decizională exact atunci când ar fi contat. Din păcate m-a luat valul în spațiul public în momentul în care am văzut că, inițiatorii (atât legali cât și morali) lipsind, totuși publicul nu este în stare să conteste direct cea ce este de contestat. A fost un val de zgomot alb – atacuri politice generale, teorii conspiraționiste – totul fără substanță, totul avand ca finalitate o listă lungă de contestări dintre care majoritatea nu aveau nici o bază. Este opinia mea că în astfel de cazuri trebuie să te limitezi la un număr redus de argumente concrete și irefutabile, așadar m-am trezit periând și contrazicând argumentele nereale. După doua zile am recitit și m-am întrebat de ce am făcut-o, deși poate au existat oameni care au înțeles mai bine anumite aspecte, nu era în mod sigur nici de datoria și nici în beneficiul meu.

Toate cele de mai sus le-am observat de la distanță, să trecem totuși și la ceva mai personal. În 2014 am avut două activități principale: Comitetul Tehnico-Economic și Open Data ca parte a OGP. Despre primul am datoria de a fi discret, pot spune însă în plan general că suntem un grup de oameni desemnați de câteva instituții care luăm la puricat orice proiect de ITC cu o valoare peste 500.000 euro. În anumite limite putem îmbunătății sau chiar respinge aceste proiecte, câteodată în urma audierii reprezentanților beneficiarilor. Este love & hate la intensitate maximă iar, cel puțin pentru mine, consumul nervos este semnificativ. Posibil să fiu cel mai agresiv membru însă îmi este imposibil să-mi păstrez calmul când, un exemplu ireal, cineva vrea un exadata pentru a schimba 2000 de mesaje pe zi între 50 de utilizatori. Noroc că echipa este foarte unită și bine echilibrată în diversitate, am reușit împreună să câștigăm cam toate dosarele recomandările noastre fiind însușite de grupul de secretari de stat care dau consistență comitetului. Chiar dacă este primul pas spre vindecare, momentul diagnosticului nu poate fi decât frustrant, satisfacția vine din conștientizarea faptului că în 2 ore ai putut opri o risipă de sute de mii sau chiar milioane de euro. Tot această activitate mi-a confirmat teoria că, dacă îți faci treaba cu ochelari de cal, refuzând să te întrebi ce VIP ,instituție sau companie vexezi, poți supraviețui instituțional apărând mai mereu sprijin la greu de unde nu te-ai fi așteptat. Aici este corect să menționez sprijinul angajatorului meu care nu numai că mi-a lăsat liberul arbitru dar a avut un rol important în protejarea rolului nostru funcțional.

Cine citește abordările pe același subiect de aici și aici poate observa cu siguranță că, într-un fel, mi-am cam pierdut răbdarea cu proiectul deschiderii datelor. Ar cam fi fost vremea să vedem beneficiile promise de către UE și alți teoreticieni ai subiectului, beneficii materializate în aplicații, companii noi, locuri de muncă, etc. nu numai în satisfacția de a face ce trebuie (conform perceptelor unei societăți de care noi suntem departe după cum am mai spus). Da, putem deschide baze de date, o vom face în continuare, inclusiv unele semnificative, însă nu putem emula ceeace ar trebui să se întâmple natural. Nu avem nici măcar perspectiva implementării de către MSI a Directivei PSI într-un mod mai ambițios, dincolo de simplul scop de a scăpa de infringement. Și, cel mai trist, nu putem ajunge cu subiectul dincolo de ONG-uri, către marele public. Explicația simplă este că, în practica populară, orice informație găsită pe internet este reutilizată fără nici o problemă, deci eliberarea datelor rezolvă o problemă inexistentă. Iar ong-iștii cu care relaționăm, oricât de dragi ne-ar fi, sunt competenți, educați în ale democrației dar, la finalul zilei, sunt niște oameni entuziaști care ziua au un job care are întâietate sau lucrează pe proiecte cu alte teme. Nu sunt, din păcate, exponentul unei autentice nevoi populare, niște lobiști ai poporului. Atunci când au început să mă treacă aceste gânduri am cerut de la ANAF lista concretă a interesului popular exprimat în cel mai concret mod – prin direcționarea a 2% din impozitul pe venit de către 1.2 milioane de români. Pe primul loc este fundația SMURD cu 27.500 donatori, în primele 5 se mai regăsesc doua teme medicale, o mănăstire și o asociație caritabilă profesională. Dintre ong-urile semnatare aici acela cu cel mai mare număr de donatori are 25 de direcționări iar ong-ul campion valoric s-a bucurat de suma de 3.067 lei ! Păcat că ANAF ține cu dinții de document, nu am abandonat insă intenția de a-i determina să-l publice.

Pentru anul 2015, dintre lucrurile simple, îmi doresc ca, dacă va fi să cadă guvernul, aceasta să se întâmple brusc. Orice perioadă de anticipare a schimbării  ne face instituțiile colaboratoare mai puțin responsive în privința deschiderii guvernamentale ce este încă privită ca un moft al echipei noastre. Este chiar romantic să te gândești că dispariția noastră ar putea fi începutul deschiderii instituționalizate !