Am terminat un proiect important pentru mine cu o săptămână spectaculoasă, un show cu toate ingredientele ce compun rețeta românească în luatul deciziilor. Am avut tot: EU cu ”vrem dar scriem ce putem”, loialitate pentru propria instituție, loialitate pentru fosta instituție, credința că ce nu se vede nu există, invocarea formelor străine pentru fondul românesc, lipsa de asumare a decidenților care se duelează prin subordonați, tendința subordonaților de a spune ce cred ei că vor șefii. Iar finalul săptămânii a fost material de film, a început cu întâmplări de o foarte mică probabilitate, apoi lucruri care se puteau întâmpla de mult, totul culminând cu o minunată declarație politică de o precizie chirurgicală pentru cei ce știu să o citească.
Am ieșit destul de prost din povestea asta, mi-am dus la extrem poziția de a nu răspunde le sugestii care nu mi se comunică clar și ierarhic, am fost foarte dezamăgit de cei care au încercat asta cu mine. Lecție de viitor pentru relația mea cu ei, sper ca și ei să observe că poziția ce au promovat-o nu prea își găsește împlinirea, și nu datorită faptului că m-am opus eu. Continui să fiu din minoritatea care consideră că realitatea și logica au valoare și că orice poziție aflată într-un echilibru instabil se va prăbușii atunci când forța de susținere își va îndrepta atenția spre alt subiect.
Păcat că, după cum iarăși s-a văzut la dezbaterea pe vaccinări, nu te poți aștepta la ajutor din partea societății civile care are și ea cam aceleași metehne. Mărturisesc că eu, care nu sunt nici Einstein nici Țițeica, nu văd o soluție rapidă, ne trebuie o campanie de comunicare și dialog care să ne apropie, nu să ne dezbine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu